Ascunse, aproape uitate, nu complet închise | Curțile interioare ale Sibiului – un sfat din interior pentru singuratici
“Verdele este cea mai importantă culoare a unui oraș”, se spune că ar fi spus Constantin Noica. Jurnalul de cult “Jurnalul de la Păltiniș” ne dă o idee despre cât de des se opreau Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu în apropiere de Sibiu în vizitele la mentorul lor din cabana de lemn din Cheile Înalte ale Munților Zibins/Munții Cindrel, în urmă cu aproximativ 45 de ani. Ei au călătorit fie cu trenul până la Sibiu și de acolo cu autobuzul până la Hohe Rinne, fie cu Trabantul de la București până la destinație. Cuvântul cheie mașină – desigur, contrazice aluzia de verdeață urbană despre care se spune că ar avea maestrul Noica. Sibiul, despre care avea o părere bună, îi dă dreptate cu cât lumea avansează și viziunea lui se îndepărtează. Acolo unde încape o mașină prin vechea poartă spre alee, de obicei se află una în curte. Dar există și o mulțime de contraexemple. Pentru că timpul a stat adesea în loc în orașul de jos și în cel de sus.
Și acesta este un lucru bun. Parcurile sunt plămânii verzi, iar curțile interioare complet lipsite de mașini sunt căile de aer ale unui oraș. Cele dintâi sunt publice, cele din urmă sunt private. Spre marea nemulțumire a turiștilor și a localnicilor deopotrivă, care sunt foarte bucuroși să caute câteva priveliști pitorești ale Sibiului din interior, dar nu găsesc niciun indiciu despre unde să descopere colțuri ascunse. Nu sunt morți, ca în cazul în care neglijează să se uite peste umăr atunci când conduc, chiar dacă oamenii trăiesc adesea atât de simplu și modest în centrul Sibiului încât nu te-ai aștepta să găsești vreun punct de atracție în spatele atâtor porți de stradă fără nici o urmă de semn. Cel mai mare oraș din sud-vestul Transilvaniei le ușurează foarte mult sarcina vizitatorilor care vor să îl bifeze în viteză.
Este nevoie de curaj pentru a explora un teritoriu nou, pentru a lăsa pentru altă dată Muzeul Brukenthal sau biserica parohială protestantă din Huetplatz, inclusiv urcarea în turn, și în schimb să renunți la obligația autoimpusă de a te comporta impecabil pe stradă, care a fost bine educată de la o vârstă fragedă. O privire precaută prin gaura cheii, o crăpătură în poartă sau în fanta de corespondență dacă nu există nimeni de aceeași parte a străzii cu bună purtare? Dați-i drumul! Aceasta este exact tactica de reperare a curților verzi. Atenție însă: evitați să folosiți astfel de trucuri ca un grup de turiști! Sunteți bineveniți să mergeți la vânătoare de imagini singuri sau în perechi în zona gri sensibilă la atingere dintre public și privat, dar niciodată în mulțime. Trei sau cel mult patru curioși este maximul. Un pic de etichetă este obligatorie.
Bune cunoștințe de limba română de asemenea. Cu toate că unele uși nu sunt închise din interior și nici nu scârțâie când sunt deschise. Ceea ce nu prea e de așteptat de la niște uși vechi de biblic. Așa că, de multe ori, este mai ușor decât ați putea crede să obțineți acces neobservat în curțile interioare. Iar dacă ești prins în flagrant de o persoană curioasă care locuiește în casa respectivă, care poate fi veche de cinci sau șase secole, nu trebuie să îngheți într-un stâlp de sare din decență. Un salut prietenos către localnici, urmat de o scurtă prezentare de sine, prezentată cu un strop sincer de umilință, face minuni cu oamenii în cauză, cărora, în mod natural, nu le place să fie luați prin surprindere de străini. Depinde de oaspetele politicos să preîntâmpine stânjeneala unei astfel de întâlniri în mod obișnuit, cu încredere și eleganță. Cele mai mari șanse de a nu fi invitați să plece le au cei care au flerul de a complimenta magia curților inconfundabile ale Sibiului.
Odată ce ai vocabularul potrivit care lucrează pentru tine, proprietara sau proprietarul te răsplătește imediat cu o conversație animată. Aproape nicio persoană sau familie nu locuiește într-o singură clădire istorică din inima Sibiului, iar particularitatea demografică a României face ca pensionarii, în special, să fie proprietarii propriilor case peste tot în centrele orașelor conservatoare ale clasei de mijloc – unele dintre ele de 50 de ani sau mai mult. Aceștia sunt niște ireductibili care nu mai merg la serviciu și stau acasă toată ziua.
Dacă îi abordezi într-o manieră prietenoasă, ei fac același lucru. “S-ar putea ca un descendent al familiei de sași transilvăneni din Germania care le-a vândut părinților mei apartamentul de atunci să vrea să treacă pe la ei!” De fapt, toate au ceea ce le trebuie pentru a fi un paradis pentru copii, aceste curți care stau în sucul lor, fără iarbă tăiată lin. “20 de familii locuiau în casă”, își amintește proprietarul grădinii de la capătul unei fundături din orașul de jos. Putea exista ceva mai bun în trecut decât să crești înconjurat de spații verzi naturale, unde se auzea sunetul copiilor și nu vuietul mașinilor de tuns iarba?
Deși oamenii din România comunistă trebuiau să se supună constrângerilor de a trăi în spații restrânse, probabil că era cumva idilic în Sibiu pe atunci, înainte de epoca sistemelor de telefonie în locul soneriilor și a cipurilor electronice în locul cheilor de poartă de mărimea mâinii. Încuietoarea cu clic, pe de altă parte, are un anumit avantaj pentru străinii a căror intrare ar trebui să o împiedice: să împingi ușa de pe alee în spatele tău până când se închide cu un clic este chiar mai ușor de uitat decât să învârți cheia. Un cadou neașteptat care ar trebui să fie mereu în vizorul celor atenți, cu condiția ca aceștia să nu se comporte ca niște hoți atunci când despachetează. Evadări de neuitat în lumi pe care le credeam pierdute pot fi realizate de cei care pipăie cu delicatețe drumul înainte.
ADZ | Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien
Imagini & Text: Klaus Philippi
