Timpurile se mișcă altfel în București

Aproape nicio altă parte a orașului nu și-a schimbat fața în ultimii ani atât de mult ca centrul vechi al orașului. În jurul anului 2000, acesta era încă caracterizat de anticariate prăfuite, librării de antichități, magazine de modă pentru mirese, un atelier de suflat sticlă pe care oamenii puteau să-l privească și magazine care vindeau sticlărie fermecătoare făcută manual – care, însă, își coborau obloanele seara și lăsau străzile singure și goale în întuneric. Astăzi, centrul este plin de viață turistică. Baruri, cluburi, restaurante, hoteluri internaționale, ceainării rafinate și magazine de bijuterii fantezie populează străzile. Cele mai cunoscute sunt Lipscani și Smârdan. Până în 1878, aceasta din urmă se numea „Ulița Nemțească” – aleea germană. Prima, pe de altă parte, își trage numele de la așa-numita „lipscanie”, comerțul cu ridicata al mărfurilor din Leipzig. Prin urmare, străzile Lipscani nu se găsesc doar în București, ci și în Craiova, Slatina, Caracal și Râmnicu Vâlcea, de exemplu.

Cum a început relația comercială intensă dintre Leipzig și București? În revista Muzeului Municipiului București, „București în 5 minute” (aprilie 2018), directorul muzeului, Adrian Majuru, spune povestea celor doi comercianți care s-au mutat în același timp din orașele lor natale. Destinația valahului a fost piața din Leipzig. Saxonul din Leipzig, un ceasornicar, a călătorit în direcția opusă. El dorea să își vândă marfa la București și să se stabilească definitiv în centrul comercial dintre Orient și Occident. Odată ajuns acolo, însă, a descoperit că ceasurile din Balcani funcționau diferit… În Valahia era timp din belșug – nimeni nu era interesat de ciudatele mecanisme de precizie. În pragul disperării, a întâlnit caravana valahului care tocmai se întorcea de la Leipzig. Acesta din urmă i s-a plâns de problema inversă: pentru că negustorii din Valahia nu aveau ceasuri, au ratat piața din Leipzig. Așa că aceștia au devenit primii clienți ai germanului – iar el a devenit primul ceasornicar al Bucureștiului.

Comerțul dintre cele două orașe s-a dezvoltat într-o nouă formă de comerț, „lipscanie”. În secolul al XVIII-lea, mai multe rute duceau la Leipzig: una dinspre București de-a lungul Dunării prin Viena; una spre nord prin Praga și Saxonia; una dinspre Kronstadt/Brașov prin Transilvania și Ungaria, una prin Carpați prin Cracovia și Breslau prin Silezia și una dinspre nordul Moldovei prin Rutenia.

În secolul al XIX-lea, întreaga viață economică din București a fost caracterizată de germani. Imigranții germani erau negustori, sticlari, fierari, tipografi, măcelari, lăcătuși, tâmplari, sculptori, pictori și a existat chiar și un homeopat în București. Ziarul de afaceri „România Economic˛ era editat bilingv, în germană și română. Săpăturile din strada Lipscani au scos la iveală ruinele unei „Berliner Bankgesellschaft” (1910-1930).

Arhitectura germană

Porecla „Micul Paris” este nejustificată, spune arhitectul Adrian Crăciunescu. Dimpotrivă, Bucureștiul este caracterizat de maeștrii constructori germani, după cum o dovedește o avalanșă de documente (ADZ din 21 noiembrie 2014: „De ce Bucureștiul este diferit”). Capitala franceză a fost doar un model administrativ.

În căutarea arhitecturii germane, dăm peste impunătoarea clădire a Băncii Române de Credit din Strada Stavropoleos 6-8, construită de Oskar Maugsch. Arhitectul, care s-a născut la Jassy/Iași în 1857, a studiat la Dresda și a devenit cetățean român în 1894, a construit și Banca de Scont (1903) la intersecția Lipscani cu E. Carada, Palatul BCR (1911-1913) și Palatul Asigurărilor (1907-1914) în Piața Universității, vilele Elenei G. Cantacuzino (1899) și a directorului Școlii Centrale de Fete (1894), ambele pe Strada Polonă (arhivadearhitectura.ro).

Palatul Suțu (1833-1835), care găzduiește Muzeul Municipiului București, a fost proiectat de arhitecții vienezi Conrad Schwink și Johann Veit. Muzeul „Theodor Aman” (1868) de pe Strada Rosetti 6 a fost proiectat de arhitectul german Franz Schiller, iar decorul exterior a fost realizat de Karl Storck.

„Carol de Valahia”

Un alt nume indisolubil legat de București este Carol Benisch, născut Karl Franz Böhnisch în 1822 în ceea ce este astăzi Republica Cehă. În 1840, tânărul de aproape 25 de ani a fost chemat în Muntenia de către principele Nicolae Bibescu-Brâncoveanu. El urma să-l ajute pe elvețianul Johann Schlatter la restaurarea mănăstirilor Arnota, Tismana, Horezu și Bistrița din Oltenia. În 1865, a devenit arhitect-șef al Bucureștiului, unde a lucrat în total 50 de ani și a fondat prima asociație de arhitecți din România. Benisch a fost onorat de Vatican cu porecla „Carol Vallaquiensi” – „Carol al Valahiei” – pentru că a finalizat construcția Catedralei catolice Sfântul Iosif (Strada Gen. H. M. Berthelot 19), începută de Friedrich Schmidt și întreruptă de Războiul de Independență.

Familia de artiști Storck

Karl Storck din Hanau a venit la București în 1849 ca gravor și argintar, unde a lucrat pentru bijutierul Josef Resch. Curând a devenit interesat de arta stucului și a petrecut trei ani la München, pregătindu-se special pentru aceasta. De atunci, a realizat busturi și alte sculpturi și, în cele din urmă, a fost numit primul profesor de sculptură la Școala de Arte Frumoase, care fusese fondată de prietenul său, pictorul Theodor Aman.

Unele dintre lucrările lui Storck pot fi văzute în muzeul „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck” (Strada Vasile Alecsandri 16), fosta reședință a fiului său Frederic. Altele împodobesc capitala: statuia din marmură de Carrara realizată de Mihai Cantacuzino în fața Spitalului Colțea, medicul Carol Davila în bronz în fața Universității de Medicină și Farmacie. Fiii săi Frederic (Fritz) și Carol au devenit și ei sculptori renumiți.

În umbra lor se află arhitectul puțin cunoscut Johann Storck, care a proiectat vila cu colț de lemn a lui Frederic și Cecilia Storck în 1911. Frizele cu motive zoomorfe și vegetale de pe fațadă au fost create de Frederic Storck, în timp ce sculpturile și picturile murale din interior au fost realizate de Frederic și Cecilia. Pe lângă colecția de artă a cuplului, expoziția prezintă, de asemenea, lucrări ale tuturor familiei Storck. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Frederic se numără portretele regelui Carol I și ale soției sale Elisabeta, statuia „Adevărului” din Palatul de Justiție din București, monumentele funerare ale tatălui (bustul) și fratelui său din cimitirul protestant și unul dintre giganții din ansamblul „Grota uriașilor” (1906) din Parcul Carol I.

Locurile de astăzi ale germanilor

Centrul cultural „Friedrich Schiller” de pe strada Batiștei nr. 15 oferă o felie de București german contemporan, găzduind nu doar cursuri de germană, ci și evenimente despre limba și cultura germană. Fațada este dărăpănată la exterior, dar interiorul vilei este impresionant, cu stucaturi elaborate, sobe de teracotă magnifice, oglinzi uriașe și tavane cu casete. Se spune că Carol Benisch ar fi fost implicat în construcția complexului, care a inclus cândva și casa vecină, fostul sediu al ambasadei SUA. Începând cu secolul al XIX-lea, familia Blaremberg, care se trage din Waldemar (Vladimir) Blaremberg, a locuit aici. Nobilul din Flandra (în prezent Belgia) fusese transferat de la Odessa la București ca ofițer superior în timpul ocupației rusești (1828-1834). În 1830, el s-a căsătorit cu Pulcheria Ghica, sora prințului Alexandru Ghica, care a fost numit ulterior domnitor al Valahiei de către turci și ruși.

Biserica parohială protestantă din Strada Luterană 2 este, de asemenea, un loc de întâlnire pentru minoritatea germană protestantă și pentru bucureștenii germanofili. Acolo se țin încă slujbe religioase în limba germană și se organizează concerte și expoziții. Construcția bazilicii cu trei nave – proiectată între 1851 și 1853 de arhitectul german A. Mohnbach într-un stil eclectic – a fost finanțată de enoriașii bucureșteni.

De remarcat că Wikipedia îl menționează pe regele Frederic William al IV-lea al Prusiei ca fiind un donator celebru, precum și pe catolici precum împăratul Franz Joseph al Austriei și compozitorul Franz Liszt, dar și pe prințul ortodox Gheorghe Bibescu. Orga mare (1912), un instrument care nu lipsește din nicio biserică protestantă, provine din atelierul atelierului E. F. Walcker din Ludwigsburg, care a construit și orga pentru Ateneul din București (1932). Orga mică, creată de Johannes Prause în 1796, a fost adusă la București de la Măgurele/Pelișor în 1995.

ADZ | Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien
Text: Nina May | Imagini: George Dumitriu